Într-o familie în care există mai mulți copii mereu apar gândurile de genul „primul copil este cel mai iubit de către părinți” sau „cel de-al doilea este cel mai iubit pentru că părinții și-au dorit foarte mult o fată, nu un băiat” și ala mai departe. Din punctul meu de vedere, este o prostie. Cei care sunt părinți nedemni, vor fi nedemni indiferent de sexul copilului sau de numărul acestora.
Orice părinte iubește copiii în mod egal dacă au mai mulți. Acolo unde este un singur copil clar nu sunt probleme sau gânduri de genul, însă atunci când pentru cel mic apare încă un frățior, fratele mai mare s-ar putea oarecum simți dat la o parte pentru că e clar, cel nou venit are nevoie de mult mai multă atenție și îngrijite. Cel mare va avea uneori impresia că toată atenția gravitează în jurul noului născut iar pe el l-au uitat cu toții.
Sunt sigur că părinții care se confruntă cu această problemă știu foarte bune cum să trateze subiectul astfel încât să nu apară ura fratelui cel mare pentru fratele cel mic, ce se bucură acum de mai multă atenție. Sunt sigur că s-au gândit la problema asta dinainte ca cel de-al doilea copil să vină pe lume și soluția cea mai bună este evident implicarea fratelui mai mare în activitatea de creștere și de îngrijire a fratelui cel mic. Funcționează… Cel mare se va simți important în momentul în care va primi atribuții, se va simți responsabil… Cei care au copii nu vor iubi niciodată mai mult pe unul decât pe ceilalți pentru că toți sunt un dar de la Dumnezeu pe care și l-au dorit.